Fanii necondiționați ai lui Claude Chabrol nu vor fi dezamăgiți de ultima sa creație, “La fille coupée en deux”. Toate ingredientele universului lui sunt prezente în acest film: faptul divers, relațiile pasionale periculoase sau imposibile, familia burgheză. Povestea ar fi simplă, chabroliană: un scriitor în vogă, presupunem sexagenar (François Berléand) face o obsesie pentru o starletă de televiziune, prezentatoarea unei rubrici meteo (Ludivine Sagnier). Aceasta la rândul ei se îndrăgostește de fermecătorul domn care se dovedește a fi un donjuan tipic, un erotoman, permanent în căutare de noi aventuri. Între cei doi se interpune un tânăr dandy dezechilibrat (Benoît Magimel), fiul cel mare și răsfățat al unei familii burgheze.
Odată ce personajele sunt la locul lor, Chabrol nu se dezminte și își face numărul cu precizie și finețe, așa cum ne place. Ochiul său vigilent se îndreaptă spre alte medii decât eternul village sau familia bogată cu tabieturi și preocupări de “haute société”. Deși alege orașul, acesta nu este Paris, cum s-ar putea crede, ci unul din provincie - Lyon, unde universurile se amestecă, căci după cum mărturisește Chabrol însuși, cele trei personaje nu s-ar fi putut întâlni în Parisul individualist și rece.
Burghezia este în continuare prezentă, dar sub forme ceva mai variate : familia, le fils à papa, scriitorul celibatar cu aerele sale de superioritate și societatea elitistă pe care o frecventează. Mai nou, televiziunea stă în atenția maestrului care creează aici una dintre cele mai reușite imagini ale lumii din spatele ecranului, cu umor, detașare și o undă de ironie la adresa ambițiilor, ipocriziei, aprențelor ce caracterizează vedetele tv.
Din nefericire aceste momente reușite sunt contrabalansate de o serie de alte elemente care pur și simplu ne strică plăcerea, ne aruncă peste bord și pierdem contactul cu lumea de pe ecran. În primul rând actorii. Berléand și Sagnier fac parte, pe bună dreptate, din elita actoricească franceză contemporană și nu ne îndoim de profesionalismul lor. Fiecare și-a făcut treaba cu cea mai mare seriozitate și presa franceză nu a contenit cu laudele. Problema însă nu consta în talentul lor, ci în alegerea interpreților. Berléand este virtuos, nimic de zis, numai că rolul de Don Juan nu îi pică întocmai ca o mănușă. Nici Sagnier, noua starletă a cinematografiei franceze este departe de a avea look-ul unei prezentatoare meteo și nici nu pare atât de irezistibilă cum vrea să o înfățiseze autorul. De aici, câteva probleme de credibilitate care nu sunt minore: scenele de amor mai mult ilustrative decât realiste, forța de seducție îndoilenică a celor două personaje, perversitatea care ar fi trebuit să se întrezărească și care nu apare decât în intenția autorului.
Pe de altă parte, Magimel, în rolului tânărului pretențios și grandilocvent, cu înfățișare și atitudini teribiliste, face toți banii si mă bucur că începe să devină unul din actorii preferați, nu încă fetiș, ai lui Chabrol. Desi planează asupra interpretării lui meteahna teatralismului, particularitatea schizofreno-afectata a personajului fac din Magimel un actor mai mult decât mai convingator.
Finalul este probabil momentul cel mai puțin inspirat al filmului. De parcă nu am fi înțeles parabola fetei taiate în două, regizorul mai adugă cinci minute care subliniază la modul propriu semnificația titlului. Fară să influențeze decisiv impresia asupra întregului, opțiunea finala ne surprinde prin copilăria și didacticismul scenei.
