Întrebare: “Despre ce vorbim atunci când vorbim despre dragoste?”

Î: Care e cel mai celebru portretist al iubirilor dezamăgitoare, ratate și imposibile?

Î: În ce film al acestuia dragostea molcomă a eroilor se împlinește prin castitate dar eșuează intermediată de inflația unor trădări?

Î: Care este filmul care reiterează, nu neapărat spre plăcerea noastră, a spectatorilor, copii xerox de iubiri ratate?

R: Pentru că Elizabeth (Norah Jones) este înșelată și părăsită de iubitul ei. Pentru că Jeremy (Jude Law) este și el părăsit de Katya, Arnie, deloc surprinzător, e părăsit de Sue-Lynne (Rachel Weisz), aceasta din urmă e dezamăgită de Arnie și îl abandonează ea însăși, Leslie (Natalie Portman), ambivalentă în sentimentele față de tatăl ei, îl va părăsi și ea la rândul ei pe acesta și nu va ști ce să facă: să-l urască sau să-l iubească, sentimente care îi vor dezorganiza comportamentul. De altfel, în momentul în care abolesc, aceste iubiri alterează comportamentul tuturor personajelor din film: fuga în lume, jocurile de noroc, alcoolismul, bizarerii colecționare.

R: Este rău să te repeți, de la un film la altul și mai grav, în același film. E ca o stagnare monotonă pe aceeași treaptă.

R: A fost de-a dreptul șocant și stupefiant să o vîd în primele cadre pe Norah Jones interpretându-și nu rolul pe care-l avea de jucat (pe Elizabeth) ci pe….Natalie Portman. Senzația neplăcută a fost că o copiază pe aceasta în mod flagrant. Deși portretele psihologice ale celor două personaje, Elizabeth și Leslie, sunt foarte diferite, la nivelul interpretărilor actrițelor există o suprapunere supărătoare. Cele două joacă la fel, numai că Portman joacă așa de când era o copilă. Până și vocile se aseamănă, nu mai vorbim de tonalitate, faciesuri, modul de transmitere a anumitor stări precum nervozitatea, supărarea. E clar că între personaje exista o relație de dominanță: Leslie o manipulează după cum vrea ea pe chelnerița dezrădăcinată, e mult mai inteligentă și mai frumoasă și exercită o adevarată fascinație asupra acesteia. Și suspectez că ascendența aceasta s-a mutat și în realitate, între cântăreața Norah Jones și actrița Natalie Portman; nu m-ar mira să aflu că cele doua sunt prietene.

R: Jude Law nu este prea credibil. Dar nici personajul cu care se îmbracă nu beneficiază de o dezvoltare suficientă, convingătoare. Mă întreb cum de poate duce în spate propria apăsare, propriul eșec amoros și încă alte o mulțime de povești reale triste, dureroase. Câte Elizabeth o fi suportat? Apoi nu-mi place deloc aglomerarea de “interesantisme” la personajul acesta: colecționează chei, colecționează înregistrări video, colecționează povești de dragoste la borcan, își face singur țigările, trimite sute de vederi aiurea în lume în speranța că una din ele va ajunge la Elizabeth, face o obsesie pentru o rusoaică pentru că în urma ei să scrie în rusă pe geamurile propriei cafenele și fabrică la infinit plăcinte cu afine pe care nu le consumă absolut nimeni ( cu excepția lui Elizabeth care probabil se identifică cu plăcinta abandonată și neiubită/negustată de nimeni). Din moment ce personajul Jeremy în sine este chinuit și asaltat de-a dreptul de aceste “look how special and different I am” (interesant cu orice preț), pot să înțeleg de ce nici Jude Law nu e așa credibil.

R: Se determină unele pe celelalte. Rapoartele între eroi sunt matematice și sunt de funcție. Vindecarea lui Jeremy este funcție de Elizabeth. Și pentru că Timpul e și el un personaj foarte important în filmele lui Wong Kar-wai, vindecarea lui Elizabeth e funcție de trecerea Timpului, sinuciderea lui Arnie e funcție de explozia de nepăsare a lui Sue-Lynne și așa mai departe. Din acest punct de vedere, relațional uman, scenariul funcționează, este robust, însă clachează când e vorba să fie inedit, creativ. Ne-am obișnuit cu o doza foarte mare de special în filmele lui Wong Kar-wai și ne sesizăm imediat când ni se servește sirop de tuse în loc de un nobil vin.

Î: La nivel de conținut, dialogurile au fost departe de a atrage atenția, de a fi memorabile, provocatoare sau semnificative prin ceva, orice.

R: Sunt multe aspecte care pot face un schimb de replici să placă spectatorilor, să fie de o anumită calitate. Ce-și comunică Elizabeth și Jeremy însă e pur și simplu junk-food (sau junk-talk). Dialoguri submediocre. Ea e chelneriță la urma urmei, dar el, un tip atât de interesant, cum de nu are un sistem de valori de comunicat și nice things to say? Pierd nopțile plângându-și de milă (oh!) și consolându-se de complezență, cam asta e senzația.

R: Regia e departe de punctul în care ar fi putut excela. E subminată de scenariu în primul rând. Nici nu cred că s-ar fi putut mai mult în atare condiții. Nu este foarte clar de ce a vrut Kar-wai să facă filmul acesta (în contextul în care a mai abordat tema de aici în mai multe rânduri și cu mult mai multa consistență și considerație), dacă ne gândim la premisele și ipotezele lui. Există fisuri vizibile în articularea talentului cu care autorul ne-a dovedit de atâtea ori.  E recongnoscibilă într-o proporție semnificativă marca WKW mai ales prin inserțiile de coloană sonoră în anumite momente, foarte specifice acestui autor (momente în care “acțiunea”, “drama” deja s-a stins, momentele de melancolie, de imposibilitate acceptată, etc.), compoziția cadrelor (mereu statice în acest film, personajele interacționează mai tot timpul stând la un bar, stând la o masă sau pe o bordură, în stradă, ele fiind dinamice la nivelul rezonanței afective), atmosferă specifică dominata de sentimentul de insecuritate si ambiguitate, cu tuse accentuate de faliment al erosului.

Î: Putem interpreta călătoria lui Elizabeth ca pe una inițiatică?

R: Cu indulgență, putem invoca acest exercițiu. Cu mențiunea că e mult mai puțin decât atât. E într-adevăr un drum spre centru, convergent spre sine, întru regasire. Eroina se va întoarce transformată, vindecată, însă asta e cam tot cu ce se alege. E prea mediocră pentru a se putea întoarce îmbogățită cu noi rezonanțe în fața vieții, lumii, iubirii, timpului, destinului.

R:  Imposibilitatea lui WKW de a înceta, chiar și într-un film mediu, să fie poet.

Î: Care ar fi versurile cele mai frumoase din această poezie ponderată?

R: În spatele ușilor închise, chiriașii au dispărut / My blueberry nights / M-am hotărât în acea noapte să aleg cel mai lung drum pentru a ajunge pe cealaltă parte a străzii / Trenurile de noapte legând micro-universuri / Melodiile triste ale Norei / Culorile nocturne ale peliculei / Culorile.

Mihaela Costea