Pastila, jointul și praful
Requiem for a dream este strigătul puiului nenăscut de găină care se îneaca cu propriul lichid înainte să spargă coaja oului. Este senzația unei flori dureros de frumoase, care se sufocă cu propriul pământ înainte ca arhitectura tulpinii să simtă prima respirare. Este povestea copilului căruia îi este foame de miez de nucă și care o zdrobește cu ciocanul aruncat prea tare, prea furios, prea plin de poftă. Povestea ratării. A eforturilor inutile. A oamenilor secați de viață. A celor care văd ca unică soluție pentru a respira în secunda următoare distilarea unui vis, ca într-o eprubetă pe care o beau apoi, puțin câte puțin, strop cu strop, până când realitatea le refuză iluziile dezgolite. Sau mucul de joint lăsat în scrumieră. Sau pastila portocalie. Sau praful de cocaină plutind ca o promisiune.
Da. Vorbesc de droguri. Pentru este un film care vorbește despre droguri dar care, în mod paradoxal, nu este despre droguri. Ele sunt doar acolo, ca un pretext șocant care să accentueze tragismul, fumându-se în gura personajelor, intrând în venele lor inflamate și picurându-se încet în eprubeta lor de vise și obsesii. Fie că vorbim de obsesia dnei Goldfarb, mama bătrână și deprimată, de a încăpea în vechea rochie roșie pentru a apărea la televizor, într-un show ieftin american sau de visul fiului frumos, tânăr și cu ochi rebeli de căprioară, de a se realiza în viață și dragoste ( ce ideal stereotipic și prost exprimat)... Sau chiar de obsesia lu Marion, la fel de tânără, la fel de rebelă și cu ochi la fel de adânci, de a evada dintr-o lume confortabilă, dar străjuită de părinți. Rezolvarea? Relaxarea tuturor acestor tensiuni? Decontractarea mușchilor acestui corp chircit? Mucul de joint lăsat în scrumieră…
Ceea ce a gâdilat conștiința spectatorului-eu și a facut mintea spectatorului-eu să creadă că nu vorbim, până la urmă, de aceleași lecții moralizatoare anti-drog care au grijă să pună în prim-plan personaje cu cearcăne cât mai pronunțate, pupile cât mai mari și ochi cât mai roșii a fost faptul că drogurile nu apar niciodată, propriu zis, în film. Nu ni se arată drogatul X trăgând zgomotos pe nas cocaină sau drogatul Y savurând o doza de hașiș. Nici măcar nu îți poti da bine seama despre ce droguri se vorbește. Iarbă, prafuri… NU droguri, NU prafuri, ci fericire-praf. Iluzii la pachet. Vise rulate în foițe de țigară. Pastila portocalie…
Una peste alta, filmul îți dă senzația unui jet foarte scurt de sentimente, senzații (și mai puțin idei) care se revarsă cu presiune asupra degetelor tale, dar din care îți dai sema, dupa ce robinetul s-a închis, și îți cercetezi curios palmele, că nu ai prins nimic. Picură la început, încet și tăcut, punând foarte bine în evidență acțiunile și chiar exagerând prin concentrarea excesivă a unora dintre aspecte pentru ca în final să comprime, să taseze, să rupă, să închege totul forțat într-un amalgam al șocantului prelungit în oripilant și scabros. Mai multe imagini, mai puține cuvinte. Totul devine mai schematic, mai rapid, mai dureros cu cât acțiunea e înlocuită de imagine, agitația de disperarea încremenirii. Cu cât picăturile cresc în debit, capătă presiune și rănesc conștiința sub formă de jet. Câteva exemple: Picătura 1 : mama bătrână, cu ochelarii imenși atârnând de nasul ridat atașat de fața ridata, mănâncă ciocolată în fața televizorului care emite aceeași emisiune- ieftin surogat al fericirii. Jet 1: mama bătrână, întinsă pe patul de spital, tratată cu șocuri electrice, încordându-și mecanic mușchii feței și privind în gol, ca după o promisiune pierdută. Picătura 2: Marion, fericită în scene romantice cu iubitul ei, Harry. Jet 2: aceeași Marion, ținând în mână penisul traficantului care vinde droguri pe sex. Picătura 3: Harry, exuberant și visator. Jet 3: Același Harry, cu brațul amputat din cauza venei imflamate, schimonosindu-se de plâns, pe un pat de spital, în timp ce două fire negre ies din ciotul rămas…
Poate că Requiem for a dream abordează o temă tratată atât de des, încât aproape rezultă în banalitate. Poate că personajele nu au profiluri memorabile și poate că prima parte mai poartă în ea câteva povestioare și scene mult prea ‘’dulci’’ ca să nu pară clișee. Dar filmul se administrează aproape ca un drog, gradat, alunecând din ce în ce mai puternic, crescând din ce în ce mai chinuitor, la fel ca supradoza de pastile a dnei Goldfarb.
Mai întâi pastila galbenă, apoi cea albastră, apoi cea verde…. Sau mucul de joint lăsat în scrumieră. Sau praful de cocaina plutind ca o promisiune.
Da. Vorbesc de droguri. Pentru este un film care vorbește despre droguri dar care, în mod paradoxal, nu este despre droguri. Ele sunt doar acolo, ca un pretext șocant care să accentueze tragismul, fumându-se în gura personajelor, intrând în venele lor inflamate și picurându-se încet în eprubeta lor de vise și obsesii. Fie că vorbim de obsesia dnei Goldfarb, mama bătrână și deprimată, de a încăpea în vechea rochie roșie pentru a apărea la televizor, într-un show ieftin american sau de visul fiului frumos, tânăr și cu ochi rebeli de căprioară, de a se realiza în viață și dragoste ( ce ideal stereotipic și prost exprimat)... Sau chiar de obsesia lu Marion, la fel de tânără, la fel de rebelă și cu ochi la fel de adânci, de a evada dintr-o lume confortabilă, dar străjuită de părinți. Rezolvarea? Relaxarea tuturor acestor tensiuni? Decontractarea mușchilor acestui corp chircit? Mucul de joint lăsat în scrumieră…
Ceea ce a gâdilat conștiința spectatorului-eu și a facut mintea spectatorului-eu să creadă că nu vorbim, până la urmă, de aceleași lecții moralizatoare anti-drog care au grijă să pună în prim-plan personaje cu cearcăne cât mai pronunțate, pupile cât mai mari și ochi cât mai roșii a fost faptul că drogurile nu apar niciodată, propriu zis, în film. Nu ni se arată drogatul X trăgând zgomotos pe nas cocaină sau drogatul Y savurând o doza de hașiș. Nici măcar nu îți poti da bine seama despre ce droguri se vorbește. Iarbă, prafuri… NU droguri, NU prafuri, ci fericire-praf. Iluzii la pachet. Vise rulate în foițe de țigară. Pastila portocalie…
Una peste alta, filmul îți dă senzația unui jet foarte scurt de sentimente, senzații (și mai puțin idei) care se revarsă cu presiune asupra degetelor tale, dar din care îți dai sema, dupa ce robinetul s-a închis, și îți cercetezi curios palmele, că nu ai prins nimic. Picură la început, încet și tăcut, punând foarte bine în evidență acțiunile și chiar exagerând prin concentrarea excesivă a unora dintre aspecte pentru ca în final să comprime, să taseze, să rupă, să închege totul forțat într-un amalgam al șocantului prelungit în oripilant și scabros. Mai multe imagini, mai puține cuvinte. Totul devine mai schematic, mai rapid, mai dureros cu cât acțiunea e înlocuită de imagine, agitația de disperarea încremenirii. Cu cât picăturile cresc în debit, capătă presiune și rănesc conștiința sub formă de jet. Câteva exemple: Picătura 1 : mama bătrână, cu ochelarii imenși atârnând de nasul ridat atașat de fața ridata, mănâncă ciocolată în fața televizorului care emite aceeași emisiune- ieftin surogat al fericirii. Jet 1: mama bătrână, întinsă pe patul de spital, tratată cu șocuri electrice, încordându-și mecanic mușchii feței și privind în gol, ca după o promisiune pierdută. Picătura 2: Marion, fericită în scene romantice cu iubitul ei, Harry. Jet 2: aceeași Marion, ținând în mână penisul traficantului care vinde droguri pe sex. Picătura 3: Harry, exuberant și visator. Jet 3: Același Harry, cu brațul amputat din cauza venei imflamate, schimonosindu-se de plâns, pe un pat de spital, în timp ce două fire negre ies din ciotul rămas…
Poate că Requiem for a dream abordează o temă tratată atât de des, încât aproape rezultă în banalitate. Poate că personajele nu au profiluri memorabile și poate că prima parte mai poartă în ea câteva povestioare și scene mult prea ‘’dulci’’ ca să nu pară clișee. Dar filmul se administrează aproape ca un drog, gradat, alunecând din ce în ce mai puternic, crescând din ce în ce mai chinuitor, la fel ca supradoza de pastile a dnei Goldfarb.
Mai întâi pastila galbenă, apoi cea albastră, apoi cea verde…. Sau mucul de joint lăsat în scrumieră. Sau praful de cocaina plutind ca o promisiune.
Ana Rinderu
