Ipocrizia cinefilului americanofob e scoasă încă o dată la iveală de reacțiile de prin părțile noastre în fața câștigătorului Oscar No Country for Old Men, film prin care frații Coen revin la stilul taciturn din Blood Simple, cu care au debutat în urmă cu mai bine de 20 de ani.

    Frații Coen încalcă toate regulile narative de Hollywood lăsând filmul fără final, abandonându-și teoreticul erou undeva în fundal și creând un sentiment aproape biblic al implacabilului sinistru. Actori americani cu priză la public precum Tommy Lee Jones și Woody Harrelson sunt inserați în roluri decorative iar actorul incapabil să vorbească o engleză cursivă, Javier Bardem, e propulsat într-un rol de Oscar. Și când hotărăști că toate lucrurile astea sunt făcute întru ciuda spectatorului, afli că pretextul este romanul lui Cormac McCarthy, ecranizat extrem de fidel de către cei doi regizori.

    Paradoxal cei care se plâng de film se plâng exact de aspectele pe care altfel le-ar aprecia, dacă filmul nu ar fi o producție Hollywood. Final imprevizibil, erou abandonat, morală evazivă, o lipsă aproape completă a efectelor cosmetice de sunet și de imagine sunt ingredientele după care se dă în vând cinematografia independentă (echivalată de unii cinefili cu cea ne-americană). Iar cine se plângea că ecranizările literare de la Hollywood sunt facile, superficiale și brutal măsluite va descoperi aici un scenariu care începe cu prima replică, de pe prima pagină a cărții, și se încheie cu monologul de pe ultima.

    Principalul obstacol în perceperea corectă a filmului este reflexul condiționat conform căruia când solicităm o recomandare pentru un film întrebăm "despre ce e" și eventual "cum se termină". Și cam în aceiași termeni suntem obișnuiți să relatăm altcuiva filmul atunci când ni se solicită o recomandare. No Country for Old Men nu poate fi bârfit în astfel de termeni. Filmul e despre o forță de nestăvilit (nu riscăm nici eu și nici autorii filmului/cărții să-i spunem destin) și nu se termină nicicum tocmai pentru că e de nestăvilit, dar din păcate acuratețea acestor afirmații n-are nici o șansă să atragă spectatorul (deși l-ar putea lămuri). În schimb spectatorul ar putea fi atras de sugestia că filmul e cu un criminal în serie, cu jafuri, cu șerifi texani, împușcături și detectivi particulari dar toate aceste aspecte nu fac decât să abată atenția spre un țel al vizionării care va rămâne complet nesatisfăcut. Fără îndoială, frații Coen se bazează pe asta pentru a ne lua pe nepregătite și joacă un joc după propriile reguli (și după regulile prozei lui McCarthy). Iar noi, cinefilii, ar fi cazul să ne hotărâm într-un târziu dacă ne plac finalurile previzibile, cele imprevizibile ori să încetăm într-un târziu a judeca filmele după un criteriu atât de sexual dacă dorim o cât de mică șansă de a vedea „despre ce e” cu adevărat No Country for Old Men.

Aron Biro