... numit La Antena (*).
Un film pentru festivaluri. Aproape fără dialoguri vorbite (filmul este înțesat de titluri), în alb-negru, cu nenumărate trimiteri la benzile desenate, la cinematograful mut și la lumea poveștilor. Un film cu aceste trăsături a ajuns în competiția oficiala a festivalului Transilvania IFF. Printre alte multe festivaluri, publicul se va putea bucura si la Cluj de această raritate imposibil de găsit în circuitele comerciale, așa cum probabil au presupus și creatorii lui când au pus bazele proiectului. Și anul trecut s-a aflat în competiție o altă mică bijuterie, de dată asta și vorbită – nu doar scrisă – în spaniolă: mexicanul Historias del desencanto. Având câteva surse de realizare asemănătoare: iluzii, determinare și talent în ciuda lipsei banilor.
La Antena ne prezintă o poveste de basm, de religie, mitică: povestea celui ales. O narațiune clasică despre triumful binelui, despre poporul oprimat, în fața tiranului ca întrupare a răului. Se poate vorbi de un Children of Men atemporal, departe de cheile realiste ale lui Cuaron. Și in acest caz tot un copil poate să schimbe destinul umanității. Este însoțit de câțiva eroi cotidieni care îl apăra pentru a-și putea împlini destinul. Dar La Antena este un basm. Doar atât. Cu defectele și calitățile lui. Nu riscă să se transforme într-o bijuterie a științei-profeție, cum pare menit filmul lui Alfonso Cuaron.
Mai mult, La Antena nu le datorează nimic lui Huxley sau lui Orwell. Ci mai degrabă lui Fritz Lang, și mai precis, lui Metropolis. Structura narativă și, mai exact, evoluția personajului negativ, a orașului pe care-l guvernează și a decorurilor care îl înconjoară par să aducă un omagiu capodoperelor cinematografului mut.
Estetica are prospețimea primului film al lui Lynch, a lui Eraserhead, dar subtextul Antenei corespunde unui film politic. Trebuie luată în considerare criza provocata în țara de producție, în Argentina, acum câțiva ani de clasa conducătoare care mai întâi i-a păcălit și apoi i-a amenințat cu forțe de represiune pe cei care s-au hotărât să protesteze. Au existat zeci de morți. Sute de răniți. Sute de mii de persoane și-au pierdut economiile de-o viață. Săptămâni întregi pe străzi s-au auzit voci ridicate. Dar acum aceste voci au dispărut. Iar filmul intră exact în golul apărut: un univers în care poporul și-a pierdut vocea. O antenă, un mijloc de informare care i-o poate reda…
O "opera prima" care merită văzută. Un film destinat să cutreiere festivalurile în căutarea unei săli de cinema de artă și eseu care să și-l dorească… și care își va găsi sfârșitul încercând.
(*) La Antena - Argentina, 2005.
Jose Cabrera Betancort
