Două filme din cinematogafia chiliană prea puțin prolifică ajung în competiția TIFF 2007. Cel al lui Matías Bize se intitulează En la cama (În pat). Și la fel ca în precedentul său film Sabado (Sâmbata) este un lungmetraj cu un buget mic care se bazează pe asumarea riscului conceptului inițial și pe puterea cuvantului. De asemenea, La Sagrada Familia se găsește în aceeași situație cu celelalte producții ale așa-zisului sărac Cinema latino-american. Scenariul este extraordinar, calculat până la ultimele consecințe, deși nu evită abordarea anumitor subiecte (anunțarea a ceea ce urmează să se întample cu somniferele sau cu epilepsia este realizata mult prea evident), și forța vizuală a unui stil care se apropie foarte mult de Dogma 95 include tăieturi abrupte între planuri și mici elipse temporale. Subiectul familiar cu nuanțe biblice împreună cu tabuurile micii familii burgheze sunt suficiente pentru al hipnotiza pe spectator pe tot parcursul filmului.
O infidelitate centrală, între alte câteva povești, atinge punctul culminant, și răzbunarea care îi urmează în timpul unei cine pare cea mai bună secvență a filmului. O cameră nervoasă, dar nu apăsătoare, nu căutând să ne amețească, care captează cu o metonimie subtilă personajele, indică stilul filmului La Sagrada Familia. Cantitatea însemnată de planuri detaliu și prim-planuri cu trupurile personajelor împreunate cu duritatea luminii albe reflectată asupra lor, le conferă un aer animalic. Rivalitatea tată-fiu este analizată mergând dincolo de complexul lui Oedip. În film există un anume tip de conflict între generații apărut între experiența omului matur și puterea moștenitorului. Un flirt în prezența odraslei ridică tensiunea până la un nivel la care nici Louis Malle nu a putut să ajungă cu al său Damage.
Sacrul e profanat prin câteva lucruri - îndoiala între vechile și noile credințe - presărate cu elemente simbolice de natura biblică. Bucățile de măr în supa pe care o tot anunță fiul incestuosului său parinte și jumătății sale adulterine preiau ideea fructului oprit al lui Adam și al Evei. În timp ce mănâncă își amintește că Hristos a înviat a treia zi și cum acțiunea se petrece în timpul Paștelui catolic, precum în cele 3 zile pe care Claudia Llosa le prezintă în filmul peruan Madeinusa în care într-un sat pierdut totul e permis pentru că Dumnezeu e mort până în duminica Învierii, ulterior declară sarcastic că supa otravită îi e de ajuns (referindu-se la posibile cadavre, la moarte) ducând și mai departe această extraordinară și acidă scenă. Astfel filmul reia schema biblică a trădării de la Cina cea de Taină.
Imaginea familiei, indisolubila familie catolică, iese șifonată prin recurgerea la dubla morală, care în principiu trece prin binomul format din cadrul privat/cadrul public pentru a permite încălcari ale regulilor religioase și sociale impuse. Astfel sexul este ascuns de minciuni, se disimulează, este pastrat pe terenul secretului. O familie prezentată într-o formă suprarealistă, cu personaje în pragul nebuniei, cu banale sau interesante discuții între generații, atitudini conservatoare și clasice (familie de arhitecti vs. iubita acrită, ca lumi diferite, lumea oamenilor cu prestigiu social și lumea artistică de rang inferior) și comportamente receptive dar ascunse față de două dintre principalele tabuuri sociale: drogurile și sexul.
O infidelitate centrală, între alte câteva povești, atinge punctul culminant, și răzbunarea care îi urmează în timpul unei cine pare cea mai bună secvență a filmului. O cameră nervoasă, dar nu apăsătoare, nu căutând să ne amețească, care captează cu o metonimie subtilă personajele, indică stilul filmului La Sagrada Familia. Cantitatea însemnată de planuri detaliu și prim-planuri cu trupurile personajelor împreunate cu duritatea luminii albe reflectată asupra lor, le conferă un aer animalic. Rivalitatea tată-fiu este analizată mergând dincolo de complexul lui Oedip. În film există un anume tip de conflict între generații apărut între experiența omului matur și puterea moștenitorului. Un flirt în prezența odraslei ridică tensiunea până la un nivel la care nici Louis Malle nu a putut să ajungă cu al său Damage.
Sacrul e profanat prin câteva lucruri - îndoiala între vechile și noile credințe - presărate cu elemente simbolice de natura biblică. Bucățile de măr în supa pe care o tot anunță fiul incestuosului său parinte și jumătății sale adulterine preiau ideea fructului oprit al lui Adam și al Evei. În timp ce mănâncă își amintește că Hristos a înviat a treia zi și cum acțiunea se petrece în timpul Paștelui catolic, precum în cele 3 zile pe care Claudia Llosa le prezintă în filmul peruan Madeinusa în care într-un sat pierdut totul e permis pentru că Dumnezeu e mort până în duminica Învierii, ulterior declară sarcastic că supa otravită îi e de ajuns (referindu-se la posibile cadavre, la moarte) ducând și mai departe această extraordinară și acidă scenă. Astfel filmul reia schema biblică a trădării de la Cina cea de Taină.
Imaginea familiei, indisolubila familie catolică, iese șifonată prin recurgerea la dubla morală, care în principiu trece prin binomul format din cadrul privat/cadrul public pentru a permite încălcari ale regulilor religioase și sociale impuse. Astfel sexul este ascuns de minciuni, se disimulează, este pastrat pe terenul secretului. O familie prezentată într-o formă suprarealistă, cu personaje în pragul nebuniei, cu banale sau interesante discuții între generații, atitudini conservatoare și clasice (familie de arhitecti vs. iubita acrită, ca lumi diferite, lumea oamenilor cu prestigiu social și lumea artistică de rang inferior) și comportamente receptive dar ascunse față de două dintre principalele tabuuri sociale: drogurile și sexul.
Jose Cabrera Betancort
(traducere: Diana Salim)
(traducere: Diana Salim)
