Mihai Fulger: Care consideri că sunt, pentru un cineast român, avantajele și dezavantajele absolvirii unei școli de film străine (nord-americane, în particular) în locul uneia autohtone (UNATC, în primul rând)?
Bogdan George Apetri: În primul rând, hai să menționez dezavantajele. Un an universitar costă foarte mult (35.000 de dolari în cazul Universității Columbia din New York, pe care am absolvit-o eu); școala nu te ajută cu nimic la realizarea filmelor tale (peliculă, developare și așa mai departe); nu în ultimul rând, ești la mii de kilometri depărtare de familie și de prieteni, obligat să te descurci pe cont propriu, să muncești foarte mult pentru a putea să-ți plătești toate taxele.
Dacă aceste sacrificii sunt acceptabile, atunci sunt și avantaje importante, care merită efortul. În primul rând, să trăiești câțiva ani la New York este pur și simplu o experiență unică, din toate punctele de vedere. Un câștig al oricărei școli de film, de oriunde, este faptul că întâlnești persoane care vor să facă exact același lucru ca și tine: cinema; într-o școală nord-americană, acest câștig este cu atât mai mare cu cât întâlnești oameni veniți din toate colțurile lumii (la Columbia, de exemplu, mai mult de o treime dintre cursanți sunt studenți internaționali). Fiecare are ideile lui, fiecare are în spate experiența lui de viață, complet diferită de a celui de lângă el, și această ciocnire permanentă de personalități și concepții te obligă să îți lărgești constant orizontul artistic, dar și personal.
În ultimul rând, dacă pe lângă partea estetică (care primează întotdeauna), ești interesat și de cinema-ul ca un craft, cum zic cei de aici, atunci probabil o școală din Statele Unite este cea mai nimerită. Aici iei cursuri și de scenaristică, și de regie, și de producție, și de imagine, și de lucru cu actorii – tuturor acestor cursuri li se acordă aceeași importanță și sunt făcute la fel de temeinic, chiar dacă studentul și-a ales specializarea de mult timp (de obicei, la sfârșitul primului an universitar). Se pune mult accentul pe perfecțiunea tehnică a unui film și nu mă refer aici la partea mecanică a cinema-ului, ci, încă o dată, la „meșteșugul” pe care trebuie să îl stăpânești perfect, o dată ce părăsești școala și intri în „industrie”.
Pe de altă parte, cred că nici o școală nu poate scoate un regizor mai bun sau mai prost doar prin felul cum este ea structurată. Totul se reduce până la urmă la un nivel personal – dacă ești talentat, dacă ești pasionat cu adevărat de ceea ce faci, dacă muncești mult să fii mai bun și așa mai departe. Dacă mergi la Columbia, nu vei fi un regizor mai bun decât ai fi fost dacă rămâneai în țară, și nici invers. Ca în orice domeniu, totul depinde până la urmă de tine însuți, nu de școala la care ai fost (și, ca să fim cinstiți, nici nu-ți trebuie școală ca să ajungi regizor).
MF: Cum ai perceput, de peste Ocean, succesele internaționale ale cinematografiei românești din ultimii ani? Se vorbește despre regizorii noștri în școlile de film nord-americane?
BGA: Când am luat hotărârea să plec din țară și să studiez Film în străinătate, mi se părea că cinema-ul românesc stagnează. Asta se întâmpla în 1999, chiar dacă, până la urmă, din pricina numeroaselor formalități, am ajuns la New York abia în 2001. Impresia nu mi s-a schimbat în primii doi ani, pe de-o parte pentru că am fost extrem de ocupat la Columbia, pe de altă parte pentru că nu aveam legături strânse cu nimeni din cinema-ul românesc, care să mă țină la curent cu tot ceea ce se întâmpla în țară. Abia după aceea, încet-încet, mi-am dat seama că lucrurile se schimbă în bine. M-am bucurat văzând cum tot mai multe scurtmetraje sunt premiate în circuitul internațional, iar apoi avalanșa de premii pentru lungmetrajele din ultimii ani mi-a confirmat faptul că impresia mea din 2001 nu mai are deloc suport în realitate. Trebuie să recunosc că aceasta bucurie îmi este umbrită în fiecare vară, când vin acasă și văd că sălile de cinema sunt dezolant de goale, chiar și la blockbuster-urile americane. Pentru mine, acesta este un semn că sistemul e departe de a fi sănătos – pe termen lung, un cinema care trăiește în mare parte din subvenții de la stat nu are cum să se dezvolte în mod natural. Cred că vom putea să ne bucurăm cu adevărat abia atunci când vom reuși să readucem spectatorii în săli și să continuăm această serie extraordinară de recunoașteri ale calității filmelor noastre pe plan internațional.
Bineînțeles, ca urmare a acestor succese, se vorbește mult mai mult acum în America despre cinematografia românească. Filmele noastre au început să fie și ele distribuite în sălile de artă și spectatorii fideli filmului de calitate (de obicei, din orașele mai mari) vin să le vadă. Acum, după câștigarea „Palme d’or”, cred că interesul pentru filmul lui Cristian Mungiu va fi și mai ridicat. Nu pot să vorbesc pentru celelalte școli de film nord-americane, dar la Columbia se vorbește cu siguranță despre „noul val” românesc, mai ales că aici suntem sau am fost câțiva studenți români, care încercăm să menținem viu acest interes.
MF: Mi se pare că mai toate filmele tale de până acum, indiferent unde le sunt plasate poveștile, vorbesc despre însingurarea individului contemporan. Cum îți explici atracția pe care o exercită asupra ta această (supra)temă?
BGA: Mi s-a mai spus acest lucru, dar nu a fost o alegere conștientă. În afara scurtmetrajului „O foarte scurtă trilogie despre singurătate”, nu am plecat niciodată din start cu această idee. Este, într-adevăr, o temă care mă interesează, dar nu am văzut-o ca pe o „supratemă” și nici nu am vrut ca ea să se reflecte în fiecare scurtmetraj pe care l-am făcut până acum. Bineînțeles, în orice film pot apărea anumite idei sau motive recurente la autorul lor, chiar fără ca el să-și dea seama. Filtrate prin personalitatea sau sensibilitatea lui artistică, ele apar indiferent de subiect sau de cadrul poveștilor. Dacă acest lucru se va întâmpla și în cazul meu, vom vedea, dar mai e până atunci. Abia când voi fi făcut 2-3 lungmetraje se va putea vedea dacă am, într-adevăr, un univers artistic personal, care se oglindește în tot ceea ce fac. Orice regizor – tânăr sau veteran – este însă într-o căutare continuă a acestui univers și, în consecință, e cel mai puțin în măsură să vorbească despre propriile sale idei.
MF: Te pregătești pentru lungmetrajul de debut. Vrei să fie un film cu succes la festivaluri și critici sau unul cu succes la public? Care dintre cei doi termeni valorează mai mult pentru tine?
BGA: Pentru mine succesul la public este mai important decât succesul la festivaluri. De fapt, cred că aproape orice regizor ar da la o parte orice premiu (poate doar cu excepția unui „Palme d’or” sau „Oscar”) în favoarea unei rețete de – vorbim teoretic – câteva milioane bune de spectatori, cărora să le fi plăcut foarte mult filmul. Nu există satisfacție mai mare decât aceasta. Relația dintre autor și public este una dintre cele mai importante componente ale unui cinema adevărat și nu cred că există vreun artist care să creeze ceva cu gândul doar la un eventual premiu. Oricum, știu că e un truism, dar succesul la public nu exclude calitatea sau eventualele premii, și reciproc.
De fapt, și festivalurile – mai ales în cazul unei cinematografii cum este cea românească – sunt o modalitate de a găsi public, ceea ce reprezintă, până la urmă, scopul final al oricărui film (las la o parte filmul experimental, instalațiile video și alte ramuri ale artelor vizuale, care trebuie judecate separat). Premiile ajută foarte mult și cred că în asta stă principalul lor merit; în ceea ce privește rolul lor de a recunoaște valoarea intrinsecă a unui film, premiile vin, totuși, întotdeauna cu o oarecare doză de relativitate.
Să nu uitam că mari cineaști, precum Fellini sau Woody Allen (printre mulți alții), au ales să nu-și trimită niciodată filmele în vreo competiție oficială, la nici un festival (uneori, au deschis sau au închis astfel de evenimente, însă în afara competiției). E adevărat, ei și-au permis acest lucru pentru că aveau un public numeros, în țara lor și în afară, pe când, din păcate, un film românesc se sinucide practic dacă alege să nu meargă la nici un festival, pentru că la noi nu există spectatori.
MF: Ai discutat, pentru proiectele tale cinematografice, atât cu producători români, cât și cu producători nord-americani. Cum vezi diferențele dintre ei?
BGA: Nu prea am discutat până acum cu producători din România, pentru că de abia am terminat școala, însă de acum încolo o voi face, pentru că am două proiecte în derulare, unul în Statele Unite și celălalt în România. Voi încerca să găsesc partenerul cel mai potrivit pentru a aplica la CNC în viitorul apropiat. În februarie anul acesta, am întâlnit-o pe Ada Solomon la Festivalul de la Rotterdam și am fost impresionat. Pe căi diferite, suntem și coproducători la un lungmetraj filmat în New York. La atât se rezumă însă experiența mea cu producători din România; sper că ea se va lărgi considerabil, cât mai curând, și va avea consecințe pozitive.
Am discutat cu mai mulți producători americani, care mi-au făcut și diverse oferte, mai ales după ce am absolvit Columbia. În ceea ce îi privește, arta cinema-ului e pe locul al doilea (dacă ai noroc! – poate fi și pe trei, patru…), pe primul loc e potențialul de box-office al unui proiect. Apoi, totul e un package care trebuie asamblat în cel mai eficient mod, de la cine sunt actorii și când sunt ei disponibili până la comprimarea incredibilă a întregului proiect în doar câteva săptămâni, pentru a putea lansa filmul la o anumită data din calendar, predeterminată cu mult înainte. Aceste lucruri sunt, bineînțeles, valabile și pentru filmul independent, nu numai pentru Hollywood, și cred că afectează procesul creativ. Mai sunt și excepții și trebuie să ai norocul să fii la momentul potrivit, în locul potrivit. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, în America trebuie să ai noroc ca să ajungi să faci orice fel de film – bun sau prost; e pur și simplu foarte greu să faci unul.
Bogdan George Apetri: În primul rând, hai să menționez dezavantajele. Un an universitar costă foarte mult (35.000 de dolari în cazul Universității Columbia din New York, pe care am absolvit-o eu); școala nu te ajută cu nimic la realizarea filmelor tale (peliculă, developare și așa mai departe); nu în ultimul rând, ești la mii de kilometri depărtare de familie și de prieteni, obligat să te descurci pe cont propriu, să muncești foarte mult pentru a putea să-ți plătești toate taxele.
Dacă aceste sacrificii sunt acceptabile, atunci sunt și avantaje importante, care merită efortul. În primul rând, să trăiești câțiva ani la New York este pur și simplu o experiență unică, din toate punctele de vedere. Un câștig al oricărei școli de film, de oriunde, este faptul că întâlnești persoane care vor să facă exact același lucru ca și tine: cinema; într-o școală nord-americană, acest câștig este cu atât mai mare cu cât întâlnești oameni veniți din toate colțurile lumii (la Columbia, de exemplu, mai mult de o treime dintre cursanți sunt studenți internaționali). Fiecare are ideile lui, fiecare are în spate experiența lui de viață, complet diferită de a celui de lângă el, și această ciocnire permanentă de personalități și concepții te obligă să îți lărgești constant orizontul artistic, dar și personal.
În ultimul rând, dacă pe lângă partea estetică (care primează întotdeauna), ești interesat și de cinema-ul ca un craft, cum zic cei de aici, atunci probabil o școală din Statele Unite este cea mai nimerită. Aici iei cursuri și de scenaristică, și de regie, și de producție, și de imagine, și de lucru cu actorii – tuturor acestor cursuri li se acordă aceeași importanță și sunt făcute la fel de temeinic, chiar dacă studentul și-a ales specializarea de mult timp (de obicei, la sfârșitul primului an universitar). Se pune mult accentul pe perfecțiunea tehnică a unui film și nu mă refer aici la partea mecanică a cinema-ului, ci, încă o dată, la „meșteșugul” pe care trebuie să îl stăpânești perfect, o dată ce părăsești școala și intri în „industrie”.
Pe de altă parte, cred că nici o școală nu poate scoate un regizor mai bun sau mai prost doar prin felul cum este ea structurată. Totul se reduce până la urmă la un nivel personal – dacă ești talentat, dacă ești pasionat cu adevărat de ceea ce faci, dacă muncești mult să fii mai bun și așa mai departe. Dacă mergi la Columbia, nu vei fi un regizor mai bun decât ai fi fost dacă rămâneai în țară, și nici invers. Ca în orice domeniu, totul depinde până la urmă de tine însuți, nu de școala la care ai fost (și, ca să fim cinstiți, nici nu-ți trebuie școală ca să ajungi regizor).
MF: Cum ai perceput, de peste Ocean, succesele internaționale ale cinematografiei românești din ultimii ani? Se vorbește despre regizorii noștri în școlile de film nord-americane?
BGA: Când am luat hotărârea să plec din țară și să studiez Film în străinătate, mi se părea că cinema-ul românesc stagnează. Asta se întâmpla în 1999, chiar dacă, până la urmă, din pricina numeroaselor formalități, am ajuns la New York abia în 2001. Impresia nu mi s-a schimbat în primii doi ani, pe de-o parte pentru că am fost extrem de ocupat la Columbia, pe de altă parte pentru că nu aveam legături strânse cu nimeni din cinema-ul românesc, care să mă țină la curent cu tot ceea ce se întâmpla în țară. Abia după aceea, încet-încet, mi-am dat seama că lucrurile se schimbă în bine. M-am bucurat văzând cum tot mai multe scurtmetraje sunt premiate în circuitul internațional, iar apoi avalanșa de premii pentru lungmetrajele din ultimii ani mi-a confirmat faptul că impresia mea din 2001 nu mai are deloc suport în realitate. Trebuie să recunosc că aceasta bucurie îmi este umbrită în fiecare vară, când vin acasă și văd că sălile de cinema sunt dezolant de goale, chiar și la blockbuster-urile americane. Pentru mine, acesta este un semn că sistemul e departe de a fi sănătos – pe termen lung, un cinema care trăiește în mare parte din subvenții de la stat nu are cum să se dezvolte în mod natural. Cred că vom putea să ne bucurăm cu adevărat abia atunci când vom reuși să readucem spectatorii în săli și să continuăm această serie extraordinară de recunoașteri ale calității filmelor noastre pe plan internațional.
Bineînțeles, ca urmare a acestor succese, se vorbește mult mai mult acum în America despre cinematografia românească. Filmele noastre au început să fie și ele distribuite în sălile de artă și spectatorii fideli filmului de calitate (de obicei, din orașele mai mari) vin să le vadă. Acum, după câștigarea „Palme d’or”, cred că interesul pentru filmul lui Cristian Mungiu va fi și mai ridicat. Nu pot să vorbesc pentru celelalte școli de film nord-americane, dar la Columbia se vorbește cu siguranță despre „noul val” românesc, mai ales că aici suntem sau am fost câțiva studenți români, care încercăm să menținem viu acest interes.
MF: Mi se pare că mai toate filmele tale de până acum, indiferent unde le sunt plasate poveștile, vorbesc despre însingurarea individului contemporan. Cum îți explici atracția pe care o exercită asupra ta această (supra)temă?
BGA: Mi s-a mai spus acest lucru, dar nu a fost o alegere conștientă. În afara scurtmetrajului „O foarte scurtă trilogie despre singurătate”, nu am plecat niciodată din start cu această idee. Este, într-adevăr, o temă care mă interesează, dar nu am văzut-o ca pe o „supratemă” și nici nu am vrut ca ea să se reflecte în fiecare scurtmetraj pe care l-am făcut până acum. Bineînțeles, în orice film pot apărea anumite idei sau motive recurente la autorul lor, chiar fără ca el să-și dea seama. Filtrate prin personalitatea sau sensibilitatea lui artistică, ele apar indiferent de subiect sau de cadrul poveștilor. Dacă acest lucru se va întâmpla și în cazul meu, vom vedea, dar mai e până atunci. Abia când voi fi făcut 2-3 lungmetraje se va putea vedea dacă am, într-adevăr, un univers artistic personal, care se oglindește în tot ceea ce fac. Orice regizor – tânăr sau veteran – este însă într-o căutare continuă a acestui univers și, în consecință, e cel mai puțin în măsură să vorbească despre propriile sale idei.
MF: Te pregătești pentru lungmetrajul de debut. Vrei să fie un film cu succes la festivaluri și critici sau unul cu succes la public? Care dintre cei doi termeni valorează mai mult pentru tine?
BGA: Pentru mine succesul la public este mai important decât succesul la festivaluri. De fapt, cred că aproape orice regizor ar da la o parte orice premiu (poate doar cu excepția unui „Palme d’or” sau „Oscar”) în favoarea unei rețete de – vorbim teoretic – câteva milioane bune de spectatori, cărora să le fi plăcut foarte mult filmul. Nu există satisfacție mai mare decât aceasta. Relația dintre autor și public este una dintre cele mai importante componente ale unui cinema adevărat și nu cred că există vreun artist care să creeze ceva cu gândul doar la un eventual premiu. Oricum, știu că e un truism, dar succesul la public nu exclude calitatea sau eventualele premii, și reciproc.
De fapt, și festivalurile – mai ales în cazul unei cinematografii cum este cea românească – sunt o modalitate de a găsi public, ceea ce reprezintă, până la urmă, scopul final al oricărui film (las la o parte filmul experimental, instalațiile video și alte ramuri ale artelor vizuale, care trebuie judecate separat). Premiile ajută foarte mult și cred că în asta stă principalul lor merit; în ceea ce privește rolul lor de a recunoaște valoarea intrinsecă a unui film, premiile vin, totuși, întotdeauna cu o oarecare doză de relativitate.
Să nu uitam că mari cineaști, precum Fellini sau Woody Allen (printre mulți alții), au ales să nu-și trimită niciodată filmele în vreo competiție oficială, la nici un festival (uneori, au deschis sau au închis astfel de evenimente, însă în afara competiției). E adevărat, ei și-au permis acest lucru pentru că aveau un public numeros, în țara lor și în afară, pe când, din păcate, un film românesc se sinucide practic dacă alege să nu meargă la nici un festival, pentru că la noi nu există spectatori.
MF: Ai discutat, pentru proiectele tale cinematografice, atât cu producători români, cât și cu producători nord-americani. Cum vezi diferențele dintre ei?
BGA: Nu prea am discutat până acum cu producători din România, pentru că de abia am terminat școala, însă de acum încolo o voi face, pentru că am două proiecte în derulare, unul în Statele Unite și celălalt în România. Voi încerca să găsesc partenerul cel mai potrivit pentru a aplica la CNC în viitorul apropiat. În februarie anul acesta, am întâlnit-o pe Ada Solomon la Festivalul de la Rotterdam și am fost impresionat. Pe căi diferite, suntem și coproducători la un lungmetraj filmat în New York. La atât se rezumă însă experiența mea cu producători din România; sper că ea se va lărgi considerabil, cât mai curând, și va avea consecințe pozitive.
Am discutat cu mai mulți producători americani, care mi-au făcut și diverse oferte, mai ales după ce am absolvit Columbia. În ceea ce îi privește, arta cinema-ului e pe locul al doilea (dacă ai noroc! – poate fi și pe trei, patru…), pe primul loc e potențialul de box-office al unui proiect. Apoi, totul e un package care trebuie asamblat în cel mai eficient mod, de la cine sunt actorii și când sunt ei disponibili până la comprimarea incredibilă a întregului proiect în doar câteva săptămâni, pentru a putea lansa filmul la o anumită data din calendar, predeterminată cu mult înainte. Aceste lucruri sunt, bineînțeles, valabile și pentru filmul independent, nu numai pentru Hollywood, și cred că afectează procesul creativ. Mai sunt și excepții și trebuie să ai norocul să fii la momentul potrivit, în locul potrivit. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, în America trebuie să ai noroc ca să ajungi să faci orice fel de film – bun sau prost; e pur și simplu foarte greu să faci unul.
