Mihai Fulger: François Truffaut spunea că 20% din materialul pe care-l folosește în filme este autobiografic, 20% este luat din ziare, 20% vine de la oameni pe care îi cunoaște și numai 20% este ficțiune pură. Tu unde și cum îți găsești poveștile?
Paul Negoescu: Ziare nu citesc prea des, așa că acei 20% se distribuie în alte direcții... Cred că depinde de la caz la caz, nu mi se întâmplă mereu într-un anumit mod. Aș fi norocos dacă aș avea o rețetă, dar, din păcate, nu o am. Încep prin a observa un lucru care ori mă emoționează, ori mă frustrează, ori îmi creează un sentiment de vinovăție, și apoi încerc să mă gândesc cum aș putea să transmit acel sentiment, în așa fel încât să nu îl arăt cu degetul, ci să reiasă dintr-o înșiruire de fapte reale și plauzibile. De cele mai multe ori, mă folosesc de situații care mi s-au întâmplat sau care ar fi foarte probabil să mi se întâmple.
MF: Spune-mi atunci cum îți alegi temele filmelor, pentru că ai uneori proiecte foarte ambițioase din acest punct de vedere, cum este „Acasă”. Ți se întâmplă să pornești lucrul la un nou film având în cap o temă și apoi să inventezi o poveste croită pe acea temă sau povestea primează întotdeauna?
PN: Temele reprezintă mereu lucruri care mă preocupă și mă macină constant, până ajung la stadiul de obsesie. Încep prin a fi idei neclare, dar care, încet-încet, prind contur, până când ajung și eu conștient de ce anume vreau să spun în film. Nu este o regulă (mai ales pentru că nu am o filmografie bogată), așa că mi se poate întâmpla să conștientizez tema fie înainte de filmare, fie după ce filmul e gata montat. Iar ca s-o ilustrez, încerc să caut subiectul cel mai potrivit și, cum am mai spus, mă uit întâi în ograda proprie, caut situații cu care m-am întâlnit. În „Acasă” este ceva mai multă ficțiune, pentru că eu nici n-am plecat din țară cu anii, nici n-am făcut taximetrie. Dar sentimentele pe care le trăiește atât șoferul, cât și clientul lui îmi sunt foarte clare. Știu cum e să nu-ți găsești locul.
MF: În general, îți scrii singur scenariile filmelor, la fel că majoritatea regizorilor reprezentanți ai noului cinema românesc. De ce nu există (încă) o școală de scenaristică autohtonă?
PN: Ultimele scenarii ale filmelor mele și cele pe care le am momentan în lucru au fost scrise împreună cu Simona Ghiță, de profesie actriță. De ce nu există o școală de scenaristică? Probabil pentru că nu există momentan o școală de film care să aibă propria ei identitate. Pentru că, deși există această tendință de a urma calea bătătorită de Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu sau Cristian Mungiu, ea este mai mult formală la nivelul studentului, în timp ce, la nivelul profesorilor (cel puțin de scenaristică), ea ori nu există deloc, ori este foarte ezitantă. Pentru că în facultate scenaristica se face „după ureche”, pentru că ne-a plăcut un film sau altul, nu pentru că există o direcție clară din partea studentului scenarist sau din partea profesorului.
MF: Pentru că te-ai referit la trei antecesori iluștri, spune-mi cum te raportezi tu, ca regizor în formare, la ce se întâmplă în filmul românesc din 2001 încoace și, eventual, la cinematografia autohtonă de până atunci.
PN: Nu pot să zic decât că sunt mare fan Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu și Radu Jude. Mi-a plăcut tot ce-au făcut. Este normal să fii influențat de filmele care îți plac. Din ce s-a întâmplat până în 2001, adică până la „Marfa și banii”, nu știu mare lucru, pentru că n-am văzut foarte multe filme românești din perioada aia. Am văzut Pintilie, am văzut Caranfil și cam atât. Oricum, de la Pintilie, exceptând „Reconstituirea”, cel mai mult mi-a plăcut „Niki Ardelean, colonel în rezervă”, după un scenariu tot de Cristi Puiu și Răzvan Rădulescu și filmat după 2001.
MF: În afara cineaștilor români, ce alți autori și ce alte filme te-au marcat și te-au influențat în ceea ce faci?
PN: Îmi plac foarte mult Frații Dardenne, îmi mai plac Kiarostami și un regizor turc, Nuri Bilge Ceylan. Unul dintre filmele ultimului, „Uzak”, este unul din filmele mele preferate, pentru că rezonez foarte mult cu protagonistul său. Toate personajele pe care le-am scris îi seamănă, chiar dacă au vârste diferite.
MF: Ai terminat recent UNATC-ul, iar acum ești preparator universitar în cadrul catedrei de Regie de film și TV. Care sunt, în opinia ta, principalele probleme ale filmelor noastre de școală?
PN: Problemele filmelor de școală țin în mare parte de problemele școlii. Este și motivul pentru care am rămas în facultate, deși nu îmi doresc o carieră universitară – cel puțin nu în viitorul apropiat. Există probleme care țin de structura școlii și probleme care țin de structura studentului. În primul rând, nici studentul regizor nu știe foarte clar ce vrea să facă și nici școala nu îi acordă sprijinul necesar. Pentru că toată lumea își pasează responsabilitatea, până când produsul final iese, cu chiu, cu vai, pe ultima sută de metri, bun de dat la CineMAiubit. Nu există o secție de producție, așa cum există în mai toate școlile de film respectabile, unde studenții producători învață să preia sarcinile regizorului care nu țin strict de regie. La noi în școală, studentul regizor face 80% producție și 20% regie. Și își mai scrie și scenariul. Nu există un sistem concret de exploatare a filmelor și nici nu ești învățat ce să faci cu un film după ce îl termini. Ce se întâmplă cu 95% din filmele făcute? Ajung undeva în arhiva școlii, după ce s-au cheltuit bani buni ca să fie produse. Numai 4-5 filme pe an ajung să circule în festivaluri. Și se produc anual peste 40. Ce face un student – mai ales unul care nu a avut noroc de selecții sau premii la festivaluri – după ce termină facultatea? Nu este învățat ce să facă mai departe, nici ce trebuie să caute și nici unde. E lăsat să se descurce.
MF: În aceste condiții, consideri că trebuie să ne mulțumim cu această situație, iar regizorii să continue să își scrie și producă singuri filmele (de altfel, în prezent majoritatea cineaștilor importanți au propria casă de producție), sau sunt necesare specializarea și profesionalizarea în aceste două domenii conexe?
PN: Voi răspunde mai întâi în cazul filmelor de școală. Eu cred că sunt prea mulți studenți într-un an la Regie de film – cel puțin dublu decât ar trebui să fie. Nu se poate să iasă 20 de regizori într-un an, cel puțin nu 20 de autori de filme. De asta spun că ar trebui să fie mult mai puțini și să se specializeze în regie de film și nu în scenaristică sau producție. Nu știu dacă în școală ar trebui să li se impună să lucreze după scenarii scrise de studenți de la Comunicare audiovizuală. Cred că în școală trebuie să ai dreptul să experimentezi și cel puțin să încerci marea cu degetul, ca să vezi dacă poți deveni un autor de film. Școala ar trebui să permită tuturor dreptul ăsta de a încerca. Nu se știe de unde sare iepurele. Iar dacă nu sare, atunci fiecare să își găsească nișa lui, specializându-se în filme de gen, televiziune sau documentare, în funcție de interesele și pasiunile fiecăruia. Cert este că e nevoie de o secție de Producție de film, care să preia sarcina producției de pe umerii regizorului. Faptul că mulți regizori au propria casă de producție se datorează tocmai lipsei unei școli de producători. Este un efect firesc al penuriei de producători valabili din industria noastră. Pe producătorii români serioși îi numeri pe degetele de la o mână. Și toți regizorii preferă să își producă singuri filmele, ca să nu fie furați de către un producător prea puțin interesat de viitorul filmului. Unii dintre regizorii din noua generație au pățit-o pe propria piele, alții au fost pur și simplu prevăzători.
MF: De ce crezi că regizorii români nu sunt capabili să facă filme de gen acceptabile? Ai vrea să realizezi un astfel de film?
PN: În primul rând, nu cred că există o piață pentru filme românești de gen (musical, horror, SF etc.), și asta pentru că un film românesc e văzut de maximum 10-20.000 de spectatori, dacă nu are șansa unui premiu important, care să-l facă vandabil și în alte țări. Iar un film de gen, ca orice produs comercial, are ca scop obținerea unui profit. Și câte filme SF sau horror ajung să ia Palme d’Or ca să devină atractive? Iar aici apare un alt impediment: banii. Dacă filmul nu este atractiv pentru alte țări, nu sunt nici bani pentru producția sa. Cum să faci un SF fără bani? Al treilea motiv poate fi, din nou, școala de film. Nu ești învățat cum să faci film de gen în facultate, iar filmele de gen au particularitățile lor, care țin de limbajul cinematografic, de scrierea scenariului, de producție, de postproducție ș.a.m.d. Lucruri care trebuie să îți fie spuse, nu să le descifrezi singur. Eu am făcut o comedie și s-ar putea să fac și un SF, ambele fără buget. La primul, reacția sălii va fi cea care va decide dacă am reușit ce mi-am propus sau nu. SF-ul, însă, îmi dă multe dureri de cap și chiar nu știu dacă o să fiu în stare să îl duc până la capăt.
MF: Mi se pare că acorzi o importanță exagerată școlii și profesorilor care, în general, sunt aceiași de câteva decenii. Nu crezi în beneficiile autodidacticismului? Oare un viitor cineast cu adevărat pasionat de meseria pe care și-a ales-o nu poate descoperi pe cont propriu mult mai multe decât îl poate învăța orice dascăl de la UNATC?
PN: Și în școală ești mai mult autodidact. Școala are însă avantajul de a crea niște condiții prielnice să faci film. De bine, de rău, ți se dau niște peliculă, o cameră de filmat (bună, rea, cum o fi), niște lumini, un sfat, o părere și un deadline. Și mai are avantajul că este un mediu propice pentru discuții și analize cinefile – mă refer mai ales la discuțiile dintre studenți, nu neapărat dintre studenți și profesori. Cred că un autodidact, rupt de atmosfera unei școli de film, nu poate să progreseze atâta timp cât nu primește un feedback concludent la încercările lui de a face film. Are, într-adevăr, avantajul unei libertăți pe care o poate folosi experimentând diverse lucruri care în școală poate nu le-ar putea face. Iar într-o școală nu cred că trebuie să te aștepți ca profesorii să îți arate cum să faci film, ci doar să îți deschidă ochii, ca să înveți să faci singur.
MF: În final, spune-mi de care dintre filmele tale te simți cel mai apropiat.
PN: De fiecare film sunt atașat într-un mod diferit. De „Examen” pentru că e primul meu film, pentru că m-a maturizat rapid și pentru că mi-a adus o oarecare notorietate. Și, nu în ultimul rând, pentru că nu mi-am propus să fie un film cu care să dau lovitura, ci doar un fel de terapie pe care am urmat-o ca să înțeleg niște lucruri. De „Acasă” pentru că este primul film pe care l-am făcut independent, pe peliculă, pentru că m-a dus la niște festivaluri importante, pentru că am lucrat într-o echipă în care m-am simțit bine și, mai ales, pentru că m-a scos dintr-o pasă proastă, în care mă aflam atunci când l-am făcut. De „Radu + Ana” pentru că în timpul filmărilor m-am simțit foarte bine – efectiv, râdeam de nu ne puteam opri la anumite faze, mai ales că foarte multe au fost improvizate. Și pentru că e un film la care am făcut de toate, inclusiv să construiesc de unul singur decorul pentru zece locații diferite. De „Scurtă plimbare cu mașina” pentru că a fost făcut într-un timp record: azi am scris scenariul, a doua zi am făcut preproducție și repetiții, a treia și a patra zi am filmat, fără să beneficiem de nici un buget. Probabil filmul de care sunt cel mai atașat este „Târziu”, și asta pentru că este cel mai curat lucrat, fără să mă gândesc cum va reacționa lumea care îl va vedea, fără să îmi fac probleme de cum va fi perceput sau dacă va fi luat în festivaluri. Pentru că este foarte personal, mă reprezintă în momentul ăsta, așa cum și „Examen” mă reprezenta în momentul în care l-am făcut.
