A trecut destul de mult timp de când am vazut Brick. Mai tot praful, sastiseala sau indiferența din lume ar fi avut ocazia să pice în capul primei vizionari, sau cel puțin peste entuziasmul de atunci. Dar nu a fost să fie. Brick rămâne impecabil până la ultimul detaliu, până la cel mai insignificant plan trei, până la cel mai banal răspuns monosilabic, un film perfect ca demonstrație, divertisment, grad de snobism și inteligență-brici cât să atragă orice i-reverent sceptic. Un neo-noir curat, cu o distribuție într-atât de bună că ar speria toate artificiile unui Coppola, actori excelenți, frumoși și devreme acasă, o imagine de invidiat fără să pice în tezisme sau autoafirmări inutile, o concepție scenografică care ÎN SFÂRȘIT merge cu filmul, nu împotriva lui sau în sine și unele din cele mai bune dialoguri de la marii dramaturgi si barzi încoace. Cu mult accent pe aceasta ultima calitate care merge mai departe de plot-twisturi inteligente, spontaneitate sau reconstruirea frumoasa a unui standard precum filmul cu detectivi.
Dialogurile, ladies and germs, devin o plăcere muzicală, deși sunt geniale literar. Actorul se trezise și îl stressa pe spectatorul-eu cu “vreau și eeeu să spun așa cevaaa”. Plăcere recitativă? Nu. Dialogurile servesc exact, ca și cadrele prelungite pe pantofii scâlciați ai personajului principal, ca și băscuțele Laurei și ochii ei de căprioara în bătaia farurilor, ca și punctul de pornire vrut superficial, liceul și drogurile, ca și existența unui “sidekick” ca The Brain. Filmul pornește într-un calculat meschin ca să ajungă colosal . Și are unde crește până la insuportabil, până la punct de fierbere, până o anumită armă e oferită într-un anumit fel, sau mai bine zis aruncată cât să smulgă reacții necontrolate (hehe) unui public.
Să și povestim: adolescentul Brendan, jucat (excelent) de Joseph Gordon-Levitt ( puștiul-senior extraterestru din “ Third Rock from the Sun” ) caută să afle și să răzbune moartea fostei lui iubite căreia îi păstrează încă un cult tăcut și adânc ( de mult nu mai iubiseră oamenii atât de frumos în ficțiune), și pentru asta își asumă încet încet viața ei, problemele ei, calcă pe ultimele ei urme până la momentul morții. Ajunge în grupurile pe care ea le sabotase, trecând prin toate micile distrageri fără pic de abatere. Unul din cele mai frumoase personaje masculine create în așa fel încât să nu atingă nici pe departe (deși tentația de a “citi” astfel ochelarii, atitudinea și alte câteva provocari există) nicio tipologie. Autorul lui (combinație foarte reușită regizor/scenarist – actor- rest al distribuției) știe când să îl facă să primească loviturile, cât de frumos să le administreze, când să devină un mic sofist antipatic, când să greșească și cum să recite poezie până la hipnoză. Și știe să îi facă atât de credibilă dragostea încât să poate servi intriga drept singura opțiune. Și mai mult nu se explică, se vede, pentru că Brick reinventeaza spectatorul și știe să fie film mai mult decât demonstrație, frumos mai mult decât bun și elegant mai mult decât clasic.
Ana Ularu
