Nuanțele, mult mai mult decât muzica unei fraze, dau limbajul. Construcția sănătoasă, infailibilă, e de cele mai multe ori stearpă. Spun “de cele mai multe ori” pentru că sunt o împătimită a construcției cinematografice sau teatrale și nu de multe ori mi s-a întâmplat să iubesc un film, un creator, o imagine, o frază de orice fel pentru matematica ei, având în același timp detașarea să o percep ca act artistic ratat.

    Cam asta se întamplă cu The Squid and The Whale , al lui Noah Baumbach. Este un act artistic ratat, golit de emotie deși o exemplifică bine, cu refrenuri, cu crescendouri, cu crize și drame perfect plasate. E ca și cum, trăind dragostea și sfârșitul ei, le-ai putea explica după. În mod clar ceva a lipsit din delirul tău atunci, ai ales să înveți ceva. Și, la subiect fiind, să vorbim despre povestea unui divorț în Brooklyn, într-o familie de intelectuali middle-class, într-atât de mici încât să nu se fi ridicat la angoasele romantice gen Woody Allen, într-atât de mari încât să-și permită o tragedie doctă și silențioasă. Și printr-un negativ bizar, spectatorii poveștii sunt chiar protagoniștii ei de bază: copiii cuplului de scriitori. Bernard e un scriitor blazat, între două vârste, cu o fostă revoltă în sânge și un succes pe umerii căruia trăiește apatic și acum, un fel de Verhovenski newyorkez ajuns familist. Editurile nu îl mai publică, se bucură de apreciere prin rândul studentelor feministe și hiperhormonale, se scufundă încet sub succesul comercial și neașteptat al soției, Joan, care după ani de căsnicie și crescut copii ca la carte are brusc idealuri artistice proprii. Și reușește, ziarele de mare tiraj publică fragmente din romanul ei, oamenii o felicită la ieșirea din ședințele cu părinți. Frustrarea crește încet, în cazul amândorura, dar nu ajunge la o finalitate simplă, violenta și curată. Nu. Se decide separarea, după care cărțile încep să fie ascunse sub pat, copiii să fie îndoctrinați, pisica împărțită cu zilele pe săptămână și alte aspecte triviale și fascinante ale meschinariei dintre oameni. Cei doi fii asistă la acest spectacol barbar, ajung să se împartă în două tabere, ajung să se întoarcă unul împotriva celuilalt, trec printr-un partaj la scara mică, pentru că, nu-i așa, orice general trebuie să aibă armate.

    Poate pentru că autobiografia e cel mai important aspect al filmului, Baumbach spunându-și povestea copilăriei, informația ajunge la noi exact ca o gumă deja mestecată. Nu există prospețime pentru că suntem al treilea filtru la care ajunge povestea, după autor și actori. Mi se confirmă un adevăr paradoxal și genial despre artă și inconștiența pe care trebuie să o conțină. Ce se obține: povestea foarte bine construită, onorabil dusă la capăt, interesantă pe alocuri, fadă, goală a unei cruciade a copiilor. Un film.