Steve Buscemi ne place. E împotriva tuturor standardelor de vedeta hollywoodiană, și tocmai pentru asta ne place. Știe să fie sceleratul mic din planul trei sau să etaleze un concert întreg de bizar la prim-plan. E un actor excelent care își joacă într-atât de bine cartea încât reușește să aibă țintă și arme de prima calitate când devine regizor. Și a lovit până acum din plin cu două episoade excelente din OZ, cu Animal Factory, cu Sopranos. Și exact când să-l învinuim de un pic de manierism în traiectorie, trântește cu serenitate, subtilitate și o doza de miștocăreală specifică Lonesome Jim.
Un film curat, care prin umor sec și continuu exploatează pâna la morbid sticloasa tâmpenie umană, distrăgând atenția de la propria lipsă de execuție “calitoasă” uneori. Pentru că Lonesome Jim te poate șoca deseori prin impresia de “făcut pe genunchi în vapor”, prin convenția pe care uneori și-o vinde ieftin, prin clișeul de final (îmi doresc atât de mult un film în care Greyhound-ul, cu personajul la bord chiar să plece – iar aici debusolarea pe care filmul a construit-o singur și perfect ar fi ajuns la apogeu în loc să-și dea singură cu firma în cap). E un film făcut “în gașcă”, cu minim de fonduri, pare-se, de dragul unei povești foarte bune despre unul din cei mai, ca la carte, ratați ai suburbiilor americane.
Fiul risipitor se întoarce după ce e dat afară în șuturi de noroc la casa părinților, o mamă nevrozată în gingășia și afecțiunea ei, un tată “de umplutură”, un frate care îl întrece în șanse pierdute și în eventuale motive de sinucidere. Primește brusc, gratis, o familie, o iubita superbă (Liv Tyler), stupidă și drăgăstoasă, pe care nici răsfățurile hemingway-ene și nici disfuncțiile sexuale nu o sperie, un copil gata crescut, simpatic și intelegator. Farmecul filmului stă tocmai în prostia glorioasă cu care Jim “the pretty boy” încearcă să distrugă sistematic, fără să știe, tot ce îi e dat, și în insistența cu care soarta vrea să îl mângâie. Frumusețea lui stă în faptul că după o oră și jumătate de comic bine construit, ceea ce îți rămâne e o tristețe bizară, inexplicabilă, spleen tip noiembrie și nevoia de a auzi un sunet de tobe care să-ți explice că a fost o glumă.
Ana Ularu
